Cand vei cunoaste ca nu am zabovid aranjandu-mi ideile in grupuri, tragand concluzii ori analizand pana la luarea unei decizii, ma voi simti mai bine. Crede! sau cum vrei tu...
In zilele acelea nimic important in afara de planuri nu faceam. Stateam asteptand sa-mi dai un semn, vroiam sa iti disting chemarea dintre celelalte voci, vroiam sa apari, sa te aud, sa te vad cu ochii mei.
Ai crescut dintr-o samanta plantata in urma cu cativa ani, fara sa ai nevoie de grija mea, fara sa-ti vorbesc si, totusi, dorinta ta de mine ti-a dat putere sa razbati, sa iesi din sambure si sa nu incetezi sa speri la mine. Sigur ca ai avut momente in care aproape devesisem o fantasma, dar o lupta se dadea in interiorul tau mereu cand, nu mai stiai daca macar exist. Apoi reveneai la visarea ta de dincolo si credeai din nou ca sunt reala.
Te-am acceptat si m-am suit in primul tren cu speranta ca e bine, nimic nu aveam de pierdut, intalneam macar o noua experienta, urmam o voce interioara, unica proeminenta. Nu am putut face abstractie de prezenta ei, intrucat stiam ca e singura care conta si se auzea atat de tare. Au fost multe calatorii pana la aceasta, care acum imi par ireale, poate insasi trecutul e ireal, iar ceea ce conteaza este doar prezentul.
De fiecare data cand astept in gara ma cuprind emotiile: si cele nascute din nostalgii trezite pe peron, dar si cele oferite de zgomotul facut de roti pe sine, zarva oamenilor care vin sau pleaca, imbratisari de bun ramas, de dor si alte sunete inchipuite. Abia astept sa imi gasesc locul in compartiment sperand sa fie la geam, mai putin conteaza orientarea. Calatoria cu trenul e cea mai frumoasa. Ai timp sa zabovesti in ganduri, sa inchizi ochii sau sa ii tii deschisi cu fruntea lipita de geam, urmarind cu interes si extaz peisajul care se desfasoara, mereu altul. Vacute iesite la pascut, ape curgatoare, masini care se intrec cu trenul, ceata, oameni, constructii noi sau darapanate, campii de flori, hale industriale, pasari in zbor…
Nu ti-am spus niciodata despre sovaiala care m-a cuprins cu o statie inainte, la mai putin de jumatate de ora de statia mea. Pornisem pe drumul asta cu incredere ca il voi duce pana la capat, indepartat sau nu, chiar sfarsit sau cine stie??!! Imi place sa am finalitate in decizii, desi mi-a fost greu pana acum. Mi-era o teama crescuta din asteptare si lipsa de ratiune, poate, pe care am risipit-o degraba.
Toate emotiile ma tulburau si ma faceau nerabdatoare sa trec mai repede peste primul contact vizual. Eram nelinistita. Am iesit pe culoar, am vorbit cu ceilalti calatori si am asteptat acolo. Au fost putini cei care s-au oprit in aceeasi statie cu a mea, si, desi eram aproape de usa, am coborat ultima. Era mai rece decat ma asteptam, un aer tare aproape ca m-a inecat.
S-au risip toti calatorii si nu-mi venea sa cred ca sunt singura in gara asta. Noaptea si frica mi-au amplificat trairile. Am continuat sa ma indrept catre iesire...
Erai ingrijorat, ma asteptai de partea cealalta a garii, nu mai venea nimeni si poate nici tu nu stii ce emotii si ganduri ti-au inundat mintea. Poate simteai cum te cuprinde frica, nascuta dintr-o probabila dezamagire a celei pe care o strigasei atat de mult, atat de tare, de ani de zile si inca mai sperai. Ai refuzat sa crezi in lipsa mea si ai mers pe peron.
M-ai zarit cum merg incet, cu privirea in pamant, tematoare, dar eram acolo...
Trandafirii rosii sunt minunati!
