De acolo de unde ceata e bucuroasa ca o iubesc, de unde griul ma mangaie pe fata, din linistea si misterul ei de atmosfera, eu formulez raspunsuri...
Odata "ne-am dezbracat de dragoste si ne-am imbracat cu frica, acum ma intorci pe dos si imi arati ca asta e fata mea". Cred ca am mai spus-o, dar imi place atat de mult si simt ca este intocmai asa. Dragul meu, am primit un "soc" zilele astea, fara atribut. Insasi existenta lui este mareata. Pot sa spun precum ABBA: I Do, I Do, I Do, I Do, I Do ! Ar fi simplu, dar nu chiar multumitor, asa ca mi
se frunze vantul cu ceata, pe o margine de gand, evident! Intr-o atmosfera de liniste fac analogii, gasesc raspunsuri poate complicate, tipic mie.
Sunt lucruri la care nu ma gandesc decat atunci cand cineva deschide subtil o fereastra. Sunt lucruri pe care aproape orice femeie le-a simtit macar o data in viata, pe care numai ea le cunoste, de care ii e oarecum rusine, dar in acelasi timp acele sentimente ii confirma iubirea fata de el, unicul. Sunt fapte care se intampla fara voia mea, in afara contextului in care ma incadrez, care imi taie respiratia, ma ineaca cu cenusa, imi tulbura vazul, imi rastoarna universul creat din dorinta, ma cuprinde acelasi atac de friguri si ma trezesc pustie. Apoi apare razvratirea...
Si cam toate intamplarile traite sunt create de propria minte. E oarecum aiurea sa fiu intr-un anume fel prizoniera mintii mele, insa asa este: gandesc, ma incred in ganduri, le aplic in viata si ma gasesc transpusa in starea de fapt. Am increderea in ea, pe cuvant! Alte teorii spun ca numai in non minte regasesti armonia si poate ca asa si este. Daca stau sa judec, cele mai puternice trairi sunt cele legate de dragoste, de momentul in care fiecare secunda e scopul, de momentul despre care nu iti amintesti detalii, dar daca inchizi ochii poti simtii acele senzatii cu nimic confundabile. Mi-am imprietenit inima cu mintea si sunt fericita de rezultat, sunt mandra chiar de minunatia care a iesit la suprafata de prin subteranele constiintei. Este un moment notabil, acum stiu.
Ma gandesc la conceptul (un om drag mi-a explicat) ca, fiecare individ are niste chestii pe care crede ca le vrea la un anumit moment dat. Aceste lucruri se tot schimba asa la cativa ani, apoi omul isi shimba ideea despre ce vrea si implicit oamenii pe care ii apreciaza, pe care ii tine aproape, pe care ii iubeste. Mai tarziu, omul isi da seama, ca in toti anii acestia de existenta au fost cateva personaje la care a tinut in mod particular si constant. Ma bucur ca nu e nevoie sa imbatranesc ca sa imi dau seama de adevaratele valori ale vietii, altfel, aceasta particularitate mi s-ar fi parut amuzanta, pentru ca, probabil m-as fi trezit peste vreo 20 de ani, nefericita de situatia in care ma gasesc, nestiind ce am vrut de fapt sa fac in viata asta si cum sa imi hranesc sufletul cu bucurii.
Peste o bucata de timp, in care am si lasat viata sa se intample, am mai si facut cate ceva, am gandit, m-am imbolnavit cu capul, mi-am revenit, m-am imbolnavit din nou, mi-am dat seama ca totul este normal, ca nimic nu este intamplator, iar tot ce mi se intampla este perfect asa cum este. Chiar si sacrificul are gustul lui albastru, pana si lacrimile amare devin pline de bucurie... Ceva in mine s-a schimbat.
A venit vremea cand vad lucrurile in profunzimea lor, iar inima e pregatita sa puna totul in joc. Unii spun ca numai distanta da viata trairilor. Am impresia ca am stiut-o, parca dintotdeauna, si nu inteleg de ce am simtit neaparat nevoia de inca o confirmare sau poate am fost o persoana prea slaba. Nu vorbesc la intamplare, fac ordine in raul de ganduri, iar precizia nu este o calitate de-a mea, nici a vietii nu este...
Problema mea cea mai mare este sustinerea. Ma bucur ca o cunosc, astfel invat cum sa o intretin. I-am gasit aproximativ izvorul... E o poveste care nu conteaza acum. Poate ca sustinerea este una din cheile principale atunci cand vine vorba de parteneriate si nu poate, chiar este! Vreau sa stii ca staruiesti in mine precum o obsesie, insa esti atata dragoste cum putini au onoarea sa cunoasca. Vreau sa ma bucur cu tine, vreau sa plang de bucurie si necaz, vreau sa te las in pace cand ai nevoie sa te intalnesti cu tine. Vreau sa-ti inteleg intentiile si chiar sa avem polemici, vreau sa ma inveti lucruri si o multime de altele sa le invatam impreuna, vreau chiar sa iti vad barba alba si tu pielea zbarcita, pentru ca viata e vesnica, insa corpul asta va merge intr-o buna zi la fier vechi. Vreau sa ne holbam la iarba si sa ratacim prin natura, vreau sa fii barbatul sa-mi spui pe ce strada e bine sa mergem, sa te contrazic, dar sa te urmez. Ahh, mai vreau ceva, sa iti gatesc, chiar de voi pune prea multa sare...
Te cunosc, omule! Te cunosc putin, iar cand te voi cunoste putin mai mult, voi duce fericita bunatatea ta. Si mai vreau multe, sigur ca si tu vrei si e ok sa vrei, vrei, vrei. Am nevoie numai de sustinere! Vreau privirea cu nesfarsita dragoste, vreau numai ca viata sa isi regaseasca inflorirea, sa o pastrez si sa-mi parfumeze diminetile, chiar si cele mai geroase.
E adevarat ca ma gasesc intr-o situatie avantajoasa, multe oportunitati ma inconjoara, aparent in regula si grele, dar ele inseamna nimic pentru simplul fapt ca totul e mai frumos prin ochii tai, iar trairile prin tine sunt unice. Am multe de invatat, nu sunt perfecta, cunosc atat de putin, dar am atata energie. As fi ipocrita sa scriu numai despre polen si cat de buna sunt si cat as face si as drege, cat te iubesc si bla bla bla. Stiu ce simt, ce vreau si sunt recunoscatoare pentru ce este! Viata mereu a fost buna cu mine...
