Toamna vine sâmbăta

Am auzit că frumusetea ființei stă în pura armonie. Am mai auzit că ar fi un "ceas" undeva înăuntru înregistrând neîncetat orice stare a omului. Mecanismul asta nu functionează într-un singur sens. Adică nu doar captează emoții corelate evenimentelor naturale și mecanice, mai și transmite semnale, pe care mintea le ticluiește prin propiile capacități, rezultând percepții. Mai exact, nu doar captează, mai și oferă. Înregistrează continuu, chiar și fără voia individului, oferindu-i apoi ticăit-uri. Unii poate cred că e vorba de intuiție, premoniție ori vreo însușire paranormală...

Cert este că dacă ar fi iarnă mi-ar fi dor de vară. Dacă aș locui în nord, mi-aș dori să vin în centru. Dacă aș merge prin deșert aș vedea copaci și lacuri. Dorința omului e mereu opusă stării de fapt. În ideea asta, încerc să mă bucur de natura asta care există pur și simplu, de care beneficiez fără să fi oferit ceva la schimb. Încâlcit mi se strecoară poftele. 

Soare pe mine, dor nebun de vânt, frunze, soare blând, nori bogați de ploaie, haine cu nasturi, fulare pufoase. Printre crengi, printre perdele și-a făcut loc, ajungând pe perete sub nicio formă, culoarea. Mi-a ticăit a toamnă.

Pe atunci voi sta ghemuită sub pătura trasă dintr-un șifonier peste noapte, pe când te voi căuta să mă-nvelesc cu tine. Vei lipsi. Cu o pernă pusă pe cap voi reveni la visul fragmentat din vise. Pătrund în fantasticul prefăcut din amintiri proaspete. Zbor la fel cum zbor mereu. Mă trezesc, e sâmbătă.

Pasaj de cutumă

Trăiesc chinul de a mă trezii odată cu "viața" neașteptând înălțarea.

După o noapte lungă în care te-am așteptat până în momentul somnului, drept să-ți spun, mă cam plictisisem. Într-un final am adormit, iar acum abia reușesc să îmi târăi pașii după mine. Până să uit că lipsești m-am uitat pe pereți și te-am tot văzut cum îți plimbai mâna pe pielea prea rece acum. Am apucat să dorm vreo cinci ore liniștiță. Doar atât mi-ai permis să mă odihnesc în noaptea asta, drept urmare mă simt epuizată și declar că n-am să-ți mai permit să mă obosești. Voi zdrobi orice tendință de imaginație.

Îmi vin în minte oamenii pe care i-am văzut la prima oră în biserică. Cu colivă, lumănări, vin, numai femei cu capul acoperit, desigur, venite să primească binecuvântare pentru bucate și să le împartă spre pomenirea celor morți. Eu nu pot să înțeleg asemenea tradiții. Cred că lumea e atât de slabă de suflet și iresponsabilă încât are nevoie de "ajutor", cel mai "ieftin" fiind din partea bisericii. În altă ordine de idei, preoții, îmbrăcați cu robe brodate cu fir de aur, rostesc cuvinte frumoase care ar trebui să aibă un clar impact asupra oamenilor, probabil. Ritualurile astea, pentru mine, nu sunt altceva decât un fel de tehnici de spălare a minții.

La un moment dat am să mă mărit, căci, deh.. cică așa se face. Nu știu exact dacă îmi doresc un document care să certifice statutul civil ori nu, și nici ceremoniale ale preaînalților îmbrăcați în catifea care, peste o sută de ani, vor deveni Sfinți și, peste încă câteva sute, vor intra într-un calendar electronic, nu-mi doresc. Până atunci va trebui să îmi disciplinez dorințele și să mă decid, decidem, atât eu cât și omul cu care mă "voi lega". Sunt sigură că ne vom strânge undeva pentru sărbătorirea uniunii, care va fi reprezentată de două inele pe degetele noastre. Cu verighetele sunt de acord. Reprezintă un simbol. Ador simbolurile. Deci petrecere vreau, inele vreau. Nu vreau ceremonie religioasă și mă gândesc serios, deși nu s-a pus problema nunții în familia mea, să desemnăm o cunoștință cu sarcina "vrăjitoriei". Își va formula un speech, mai amuzant, mai serios, plin de farmec. În urma rostirii lui vom fi legați pe viață. Și gata! Asta poate fi credința mea.

Ei bine, acum să văd câți mă considerați fără țigle pe casă și câți consideră că țiglele mele sunt străvezii.

Tăceri prevestitoare

Ritmul trudnic nu-mi dă fericirea de a-mi formula tăcerile...

S-au adunat 10 scrieri începute și neterminate. Să fie oare lipsa de inspirație de vină? Ideile mele nu îmi mai par interesante încât să le duc la un oarecare final? Oboseala? Anumite rigori pe care încerc să mi le impun, oricum vagi? Ori trăiesc un soi de transformare, nici ea limpede?

Cică-i miez de vară... Una inperceptibilă, de altfel. Un amestec de canicula cu ploi, vânt, praf, lumină mai multă decât pot suporta, oameni lihniți de traiul ăsta rutinar și alte alergii.

Parcă acum, dar numai acum în momentul în care scriu, îmi doresc să mă deranjeze ceva, să fiu supărată, dezamăgită sau să îmi doresc foarte mult ceva anume, numai pentru a abera linistită în voie. Nimic, absolut nimic. Deși multe adunate stau în așteptare. Chiar dacă sunt relativ singură, mă simt liniștită ca apa de la Bâlea Lac. Iar dorințele mele stau numai la un pas. Conștientă fiind că le pot preface în realitate, faptul că mâinile-mi sunt goale, nu mă supără. Parcă-s o trestie. Poate chiar din asta se compune fericirea mea banală, din nimic. Sau am început să fiu mulțumită doar cu ideea de posesie, lipsindu-mă prostesc de substanță în sine.

Noaptea schimbă sensul...

Am adormit, poate că am și visat, somnul s-a sfârșit, iar starea generală s-a schimbat radical. Cu alte cuvinte "m-am trezit cu fața la cearceaf". Chiar e rău să mă culc liniștită iar trezirea să mă găsească fără zâmbet. Întristarea vine dintr-o lipsă de elemente fundamentale, de care nimeni nu dispune concomitent. Aș fi putut să spun, până nu de mult, că aerul îmi e suficient pentru a experimenta viața. Acum, însă, realizez că nu-mi e deloc îndestulător elementul aer. Vreau și focul și apa. Am exclus pământul pentru că tind încă să cred că personalitatea mea poate să plutească în dezechilibru, fără să fie necesară o întoarcere către materia roditoare. În altă ordine de idei, am crezut că așa cum în apă pot identifica foc, la fel o pot face și în aer; m-am înșelat, nu în aerul meu.

Neînțelegerea tăcerilor nu-mi mai pare periculoasă.

Dacă ar fi să compar viața omului cu un cerc în mișcare, atunci aș vrea ca cercul meu să fie învârtit de mine, să exclud influența exterioară. Nu cer izolare și nici egoistă nu știu că sunt. Vreau numai o răsucire după bunul plac. De parcă aș cere o "extravaganță" așa dificil pare.

Am ajuns să mă simt exclusă din pacea care părea că mi se cuvine.
În fond, o dorință banală, comună. Fiecare vrea să fie ca el și sfârșește prin a face ca alții.
Și atunci care-i sensul?

De-o fi ea pe bune sau nu, nu voi afla prea curând.

În condițiile în care temperamentul meu nu dă semne să fie altfel decât mișcător, propun - "Structură șubredă"

Btw, am găsit timp pentru a-mi semăna răsadurile de busuioc. Sper să nu fie prea târziu. (joi)