vineri, 30 septembrie 2011

Polen de măr ori mac

Să nu devii hrana sufletului meu avid de bucuria înconjurătoare a ființei tale! Să fiu oarbă, să nu văd cum rezonezi cu nebănuitele acorduri scoase la suprafață din inima, poate părăsită din dorința de sprijin și de confort! Să fiu suficientă! Dar cum ar putea omul să fie așa, după ce te cunoaște? Aș vrea să nu-mi fi abandonat supremația, să dețin controlul. Dar cum să mai pot domina ceva, când vreau să mă las purtată în viață numai de senzații. Am crezut că am găsit armonia, iar instinctul meu e sincer. Mă învârt mereu ajungând de unde plec, parcă fără să realizez dacă s-a schimbat ceva, dacă sunt mai înțeleaptă sau dacă, doar mă prefac. Sunt convinsă că importanță și conținut nu are decât prezentul iar, dacă e așa, sunt oare ipocrită sperând un viitor oarecare? Sau poate e doar o sintagmă care mă scutește de responsabilități, disculpându-mă de orice vină ori abuz... Spiritul tău, rătăcitor și lacom de plăceri tăinuite în domenii neglijente așteptă, caută sau doar trăiește narcotizat persecuția amurgului tărăgănat. Spune-mi tu, Dumnezeule, când vântul bate respir polen de flori de măr ori mac? Mă seduci, mă transformi, mă furi, mă faci să văd un tezaur de iubire plămădită. Ești vocea conștiinței mele ce îmi șoptește esențe absurde, abandonate ale demonului meu indiferent. 



luni, 12 septembrie 2011

Numai dracii se blesteamă

Pe când stăteați aplecați, pe când admiram picturile murale, vechi de numai câțiva zeci de ani și atingeam literele gravate într-un lemn lucios care vroia să pară că e prezent din totdeauna, un om cu credință, slujitor al unei forțe de păcate iertătoare, aproape că își dădea duhul mai citind, mai vorbind din amintiri. Mă cuprinse o emoție căreia nu i-am găsit în cele câteva clipe de dominanță nicio explicație. Cuvintele ritualului răsunau, iar eu priveam imaginea, în ansamblul pe care mi-l oferea. Încerc să-mi dau seama ce anume m-a gădilat de am simțit emoția aia venită din pereți. Parcă mă strângea, presa fără nicio durere sau sentiment. Nu cred că era vreo energie nebănuită în încăperea luminată de culori artificiale reunite într-un candelabru voluminos suspendat aproape. Probabil influențele astea m-au surprins vulnerabilă, fiind o însușire pe care încerc să o păstrez cât mai proaspătă, dacă pot spune așa. Mi-am dat seama că nu sunt nici pentru și nici împotriva credințelor celorlale suflete înconjurătoare. O căldură, poate o roșeață în obraji și ochi aproape înlăcrimați, preț de câteva secunde, un fior tâmpit pe lângă brațe stătea să mă atingă. 

Prea repede rostit era textul, din cinci cuvinte probabil înțelegeam unul, iar ală mai mult îl ghiceam, de parcă ar fi fost vorbit în altă limbă din care știam doar câteva cuvinte, restul fiindu-mi complet necunoscute. N-am înțeles nimic, nici eu și, mai mult ca sigur, nici restul lumii, probabil nici răul căruia îi erau adresate. Cu toate astea, lumea se preface că vede atât de clar, când, de fapt nu privește nici măcar în jos.

Ca o coincidență, în stropeala lui cu apă sfințită pentru ca toți dracii să piară, să ardă, scum să se facă, iar cenușa lor să dispară odată cu vântul, deși eram în spatele tuturor, o picătură a ajuns pe obrazul stâng ca și când ochii ar fi trebuit lăsați să se exprime, emoția să curgă, fără nicio reprimare a trăirilor inexplicabile.

Cam așa...

luni, 5 septembrie 2011

Structură șubredă

În urmă cu puțin timp îmi propuneam un titlu "Structură șubredă". Pe atunci, știam exact la ce vreau să fac referire în momentul în care vor scrie. Între timp, am cam uitat. Totuși, cred că mă gândeam la structura mea ca fiind șubredă, în sensul că, deși cred că mi-ar plăcea stabilitatea, prezența șubrezimii îmi trezește senzații mai vii, mă pune în fața unor situații particulare, îmi oferă posibilitatea de a experimenta situații neașteptate, în fața cărora nu m-am mai aflat, provocându-mi frământări.

Din observațiile mele vagi, dar observații totuși, îmi dau seama din ce în ce mai tare că oamenilor chiar le place rutina, starea monotonă în care totul se desfășoară conform unui plan, cât de cât pus la punct. Iar atunci când ziua se petrece sub altă formă decât cea binecunoscută, oamenii se grăbesc să o catalogheze ca fiind, cum se spune "o zi ciudată". Astfel, ciudat înseamnă altfel decât normal, unde normal e majoritar, adică rutină. Nici măcar un pas nu mai e până la omul mecanic. Nicio analogie, și niciun strop de gândire nu am nevoie pentru a-mi da seama, că, de fapt, acestui om îi place să trăiască azi ce a trăit și ieri, iar tot ce se întâmplă altfel, pentru că îi dă bătăi de cap, îl deranjează, îl scoate din comun, îl pune în situații neprevăzute, iar lui, omului, nu îi place. Adică e un mecanism care funcționează doar după reguli impuse, iar noutatea i se pare a fi o ciudățenie și nu o experiență venită odată cu secunda următoare, adusă chiar de viață, care este altfel decât el credea că este.

Apoi apare plictisul, lipsa chefului de a face ce a facut și ieri. Nu-i așa că e simplu? Lucrurile astea simple, prea simple pentru a putea fi văzute și înțelese cât de cât, acționează indirect conștienței omului, făcându-l nefericit. El de fapt e trist din cauză că face mereu același lucru și, totodată, din cauză că nu face nimic nou, însă nu își dă seama că una și aceeași reacție provoacă suferința interioară.

Acum vreo patru-cinci ani, am trăit o perioadă, în care tot ce făceam era să aștept să vină weekend-ul pentru a merge în club. În timpul săptămânii mă plictiseam groaznic. Nu făceam nimic. Apoi a urmat o perioadă în care intrasem într-o rutină zilnică, care se rezuma la treburi casnice și internet și încă ceva, perioadă care m-a făcut să mă simt marginalizată. Mă marginalizasem singură. Iar ca o scăpare, mintea mea a crezut că e bine să facă o schimbare. Am mototolit manuscrisul ăla plictisitor, l-am aruncat la coș și mi-am pus pe hârtie noi reguli, pe care, ulterior, le-am încălcat desigur însă, în sensul bun. De atunci nu am mai trăit nicio zi în care să mă plictisesc. Mi-am creat anumie obiceiuri, dar îmbrățișez cu entuziasm tot ce apare. 

Nu știu dacă există vreo persoană care să facă exact ce-i place sau ce simte. Societatea ne îngrădește de la asemenea "extravaganțe" (așa se numesc, în anumite cercuri acțiunile ieșite din "tipare"!?).

Dacă ar fi să fac exact ce mi-ar plăcea ar însemna ca cei din jurul meu să conteze mult prea puțin, nimeni nu m-ar înțelege, nimeni nu m-ar sprijini, iar oamenii dragi mie ar suferi. Probabil aș suferi și eu, pentru că simplu nu ar fi. Aș mai simți și nevoia de confort, de întoarcere undeva. Nu aș avea unde. Dar/poate (scrierea mea nu e fermă, mereu există dar și poate, ceea ce face ca totul să fie incert) atunci îmi voi dori altceva. 

Teoretic îmi doresc să merg pe două căi paralele. Cred că numai combinarea lor mi-ar aduce satisfacție. Practic, iubire este și sunt mulțumită.