Teama ascunde dorințe

Poate că în umbra oricărei temeri se ascunde o dorință, iar dacă e așa, atunci îmi pot explica starea de fapt. Spuneam, mai de mult, că e bine să fiu acolo unde sunt, însemnând cumva că nu am regrete. În ideea asta e clar că nu există remușcări nici pentru ceea ce nu fac și nici pentru ceea ce fac. Divizarea mea este... aproape imposibilă, dacă pot spune așa. Nu am cum să îmi satisfac poftele de cunoștere în sensul larg al cuvântului care, de cele mai multe ori, sunt în opoziție cu viața. Dacă voi avea vreun regret cred ca ăsta va fi. Neputința de a face, de a fi atunci... acolo. Și pentru că nu voi avea cum să pătrund plăcerile într-o oarecare ordine sau așa cum apar, atunci voi încerca să le ating numai. E ca și când rămâne mereu un cerc neînchis, la care revin cu o frecvență inconstantă, dar dorindu-mi tot mai mult să devin parte din el. Nu pot ignora instinctul nici măcar atunci când știu cu certitudine că acțiunile pe care le va determina îmi vor construi stări nu doar dificil de gestionat, dar și periculoase.

Erau culori calde împletite ca fumul de țigară ce-mi șopteau în noapte zvonuri ademenitoare. Aroma lor goală mi-a pătruns prin piele preluând controlul și otrăvindu-mi sensul. Zgomotul devenea constant și revenea nopți la rând ostenindu-mă până la predare. M-am supus bolii și am lăsat microbii la comandă. M-am abandonat în totalitate febrei rupte din dorul nostru. Pentru că nu exista împotrivire și nici așteptare, fiecare clipă căpăta sens. Călătoream zilnic pe același drum, fără să mai simt urmă din rutina care mă scotea din minți și mă târa în deprimare. Cu fiecare pas pluteam către împliniri și dezvăluiri viitoare. Orele nu se vroiau numărate, sfârșitul nu exista în fapt, momentul de liniște creștea peste îndrumările și lămuririle venite și neprefăcute în sens. Un freamăt apăsa din toate privirile țintite dinspre și către orice ieșea sau intra în cadru. De parcă aș fi fost smulsă din rădăcini, fragmente recunoscute mă apăsau și amețeau poate pentru a-mi arăta de fapt natura gazului scurs în mine. Doar gândul la locul și timpul în care emoțiile reprimate vor găsi dezlănțuirea îmi aducea fericirea.

(...)

Emoții pasagere

Ilară și tragică, povestea în care se presupune că aș fi personajul principal, oricum ar fi prezentată, nu mă înfățișează în felul în care am visat că voi ajunge să mă desfășor prin lume. Un caracter indecis prins într-o invenție în care nu se regăsește niciunul din scenariile prezentate haotic și superficial ale unui autor al cărui text nu reușește să mă cuprindă. Prezentă era numai spaima prietenoasă ce pusese stăpânire pe mine, iar apa ce în situații greu de explicat ar fi apărut pe obraji, lipsea. Crengile ce se loveau de o parte și de cealaltă a compartimentului, despre care credeam că sunt o cale de ieșire măcar din groaza de moment, erau urme de cerneală. Fiecare porțiune a foii era acoperită de mâzgălituri, de parcă autorul ar fi folosit cu economie spațiul sau poate numai graba l-a făcut să creioneze scurt, riguros, dar alambicat descrierea personajului ce urma să devin. În orice caz, înțelegerea formei necesară să mi-o însușesc nu o vedeam ca o prioritate. Ordinea dorințelor mele să fie la fel cu cea care fusese în urmă cu... zile, atât conta. Atunci, era clar ce text trebuia urmat. Atârnată în neant e tot ce mai percep. Suspendată între ceva la care nici nu mă pot gândi. O pauză nedefinită despre tot ce sunt și simt. Fără imagini sau imaginație. Nu am gânduri și nici dorințe. Numai teamă.

(...)

Aventuri în 5 (continuare)

Deplasarea cu mijloacele de transport în comun, așa cum mă așteptam, devine tot mai nesuferită. Sunt persoane greu de tolerat, care miros urât sau care vorbesc despre subiecte pe care pur și simplu nu le pot asculta. Suportând cu greu poluarea de toate felurile din autobuze, călătorii îi înjură pe cei care miros urât, însă nu se dau la o parte atunci când un bătran sprijinit într-un băț abea se ține pe picioare. Poate am greșit, însă nu o singură dată am intrat în discuțiile oamenilor, spunându-le să nu-și mai afișeze secretele în sens de laudă în așa fel încât să-i deranjeze pe restul. Nu spun ca lumea să tacă în timpul călătoriei, dar dacă se folosește o anumită tonalitate a vocii, restul clienților mijloacelor de transport public își pot vedea liniștiți de gânduri. De câteva ori am dat în 5 peste un grup de tineri de liceu care, de fiecare dată, aveau același subiect de discuție. Se amuzau copios despre starea lor de euforie, spuneau ei, pe care le-o dădeau anumite etnobotanice. Efectele acestor chimicale asupra minții lor crude le știau deja toți oamenii din autobuz. Chiar dacă erau priviți dubios, tinerii ăștia vorbeau tot mai fragmentat și tot mai tare despre cât de "praf" le-a fost făcută orientarea și cât de bine a fost. Nu se sfiau nici de privirea mea insistentă, din contră, dădeau cât mai multe detalii. 

Revenind la aventuri în 5, m-am reîntâlnit cu Mariana, fetița despre care credeam că inventase o întreagă poveste numai pentru a scoate de la mine un leu. Mă confundase, așa am dedus de la ea, cu o "fată cu sandale și geantă roză". Am coborât, astăzi, din 5 la gară, iar după ce mi-am cumpărat o pungă cu covrigi, în timp ce o îndesam în geanta mea de cinci kilograme, mă observă copilul. Mi-a cerut cu insistență covrigi, iar eu cu hotărâre am refuzat-o. Asta mică se tot apropia de mine, și cu cât îi spuneam mai mult să păstreze distanța cu atât venea mai aproape. Dintr-o dată, cu mânuțele murdare și cu hainele ei nespălate mă îmbrățișează și mă strânge tare, fără să-mi mai dea drumul, dar continuând să-mi ceară covrigi. M-a cuprins duioșia față de ea și nu îmi mai păsa că e murdară. Oftând am stat așa câteva secunde, apoi am mers să îi cumpăr un corn cu ciocolată. A vrut pizza, așa că i-am luat un fel de pizza de la plăcintărie și am alergat spre 40. Are zece ani și nu știe de ce părinți nu o dau la școală.

Aventuri în 5

După ce mi-am vândut mașina, mijlocul de deplasare la ordinea zilei a devenit autobuzul. Fiecare călătorie cu mijlocul ăsta de transport este o adevărată aventură care îmi aduce mai aproape o mulțime de emoții. Știam că suntem un popor de săraci, dar când priveam totul de după parbrizul mașinii, îmi reaminteam de sărăcie numai la pompa de alimentare. Din trafic nu am avut cum să îi văd pe oamenii din autobuz. Călătorii sunt persoane atât de diferite, însă nu pare să fie o modalitate de deplasare eficientă pentru cât mai multă lume, poate pentru că este destul de greu să poți suporta atmosfera din aceste mașini. Dacă ești o fire mai sensibilă, s-ar putea să vomiți. O prietenă, după ce am convins-o să nu ia microbuzul și să călătorim împreună cu transportul public în comun, după o singură stație a coborât. E mai sensibilă ea și nu a rezistat. I s-a făcut rău! În contextul acesta, pot spune că nu e un moft să circuli cu autoturismul personal. 

Pensionari care merg poate gratuit cu transportul și se duc cu sacoșa de cârpă, în care își țin și portofelul, până la magazinul ale cărui pliante i-au ajuns în poștă, afând, astfel, de reducerile la kilogramul de ceapă. Muncitori murdari ale căror haine duhnesc în jumătate de microbuz și ale căror mâini negre de ulei ating scaunele și barele din acest mijloc de locomoție colectivă. Nici copiii amărâți și nespălați cu ale lor unghii lungi și negre nu pot trece neobservați. Mai sunt și cerșetorii cu icoane în mâini și cu mape pline de "acte" ale vreunei rude bătută de soartă. Dacă dispre tinerii ce merg la școală cu căștile bine înfipte în urechi nu ar răsuna manele, aș fi putut zâmbi un pic. Mai sunt și femeile cochete și pensionarele cu căciuli de nurcă, ce privesc mereu pe geam și nu se uită în stânga ori dreapta, prezentând mereu un aer oarecum superior. Sunt și alte categorii, însă nu le pot observa în intervarele orare în care se desfășoară aventura mea. Cei mai draguți mi s-au părut câțiva cetățeni care au cedat locul unor bătrâni, chiar și tineri printre ei. M-au impresionat și câteva cupluri. Bărbatul a coborât primul întinzându-i mâna doamnei ce îl însoțea.

Până la muncă trebuie să străbat tot orașul, dar am noroc că nu schimb decât două mijloace. Dacă nu trebuie să îmi cumpăr ceva de pe la chioșcurile din anumite stații, cobor din 5 la prima după gară, iar de acolo iau 40-ul până la penultima stație. Port zilnic o geantă mare în care am tot ce îmi trebuie: laptop, încărcător laptop, două agende, portofel, ochelari de soare, șervețele igienice, trei pixuri, căști, două telefone și alte chestii mai mici. Uneori îmi iau pachet, sandviciuri. Colegii de la muncă au obișnuința să comande numai din nouă locuri sau trei. Mâncarea nu e foarte bună și am impresia că dau banii degeaba și nici nu sunt satisfăcută din punct de vedere al gustului, care este foarte important, în general. Așa că îmi prepar de acasă fel de fel de sandviciuri cu pâine prăjită sau cu pâine cu semințe și alte ingrediente. În fine, geanta mea cântărește vreo cinci kilograme. Suficient cât să mă epuizeze și să mă înconvoaie până la nervi.

În timp ce așteptam, în stația de tranzit, numărul 40 mă abordează o cerșetoare la vreo 12 ani să zic. A fost soare azi și îmi era așa de bine... Dar am intrat cu ea în vorbă. Asta mică, vine la mine și îmi cere bani. "Dăăă și mieeee, să îmi iau ceva de mâncaree...". "Nu-ți dau!". Se uită mai bine la mine și zâmbește. "Tu esti! Fata de aseară cu sandale cu toc și geantă roză" (mă gândeam că pentru ea sandale sunt ceva încălțări cu toc, nu chiar sandale, abia e martie). Îi zic: "Unde m-ai văzut, dragă?". Ea: "Acolo la gară, dar aveai așa... ruj pe buze", și își atingea, cu mâna ei murdară, buzele. "Te înșeli! Nu eram eu!". Ea: "Ba tu erai, dă-ți ochelarii jos să te văd mai bine". Nu am gonit-o, nu știu de ce. Gândindu-mă că asta mică mă confundă, îmi ridic puțin ochelarii să îmi vadă ochii. "Daaaaa! Tu erai! Dar acum nu ți-ai mai pus sandalele cu toc să nu te recunosc. Mi-ai promis că îmi dai azi bani. De aia ți-ai pus ochelari. Să nu îmi dau eu seama cine ești. Te-am prins!". Și pune mâna, în glumă, pe geanta mea de cinci kilograme. "Ia mâna", i-am spus. Își retrage mâna, iar salvarea mea a fost 40-ul. În timp ce mergeam spre autobuz, nu știu ce-mi veni mie să o întreb cum o cheamă. "Mihaela. Te prin eu altă dată și tot îmi dai bani". După ce mi-am găsit un loc, să scap de povara genții, vorbeam în sinea mea: "Uite strategie la asta mică! Cum o duce pe ea mintea să inventeze o poveste numai ca să scoată un leu de la mine. La școală nu merge, nu are niciun viitor. O să facă un copil și o să iasă cu el la cerșit, apoi o să plece în vest și așa își va duce viața. Educația să se facă cu forța, altă cale pentru minoritatea asta nu există!"

No offence!