Am ajuns în Norvegia pe 29 martie, după un drum nu prea obositor deși am schimbat avionul în Copenhaga. După plecarea lui Rozi am știu că voi veni și eu aici, era doar o chestiune de timp. Au trecut aproape două săptămâni de când am ajuns și încă nu pot scrie o impresie sinceră despre locul ăsta sau poate nu vreau să o scriu pentru că nu o am. La o singură concluzie am ajuns. Oamenii de aici sunt reci pentru că sunt super influențați de climă, doar atât. Poate nici nu vreau să formulez o părere. Nici nu sună bine măcar: "părerea mea despre Norgevia". E foarte devreme să îmi fac o părere. Iar ceea ce cred că ar fi într-o direcție sau de-o anume culoare se poate schimba imediat ce voi da piept cu caracterul oamenilor locului. Încă nu vreau să spun ceva pentru că schimbarea de care am parte mă tulbură. Mai e un lucru clar pentru mine. Îmi pare că este o civilizație și un sistem destul de bine închegat încât să funcționeze exact așa cum trebuie spre bunăstarea cetățenilor. Dar la aspectul ăsta se gândește oricine vorbește de Scandinavia, așa că nici nu mai trebuia amintit. S-ar putea ca ceea ce am spus să fie numai o impresie superficială formată din părerile altora. Rămâne de văzut.
Nu știu cum se face, dar mereu când îmi propun să povestesc despre ceva, începutul are o formă cu totul diferit. Relatarea unei zile, ziua de Paște, la catolici, trebuia să fie subiectul.
Și la noi, în perioada sărbătorilor multe persoane pleacă în concediu, dar nu se compară cu ce se întâmplă aici. De aproximativ o săptămână nu se mai muncește. Norvegienii și-au "închis prăvăliile" și au fugit cât i-a ținut imaginația. Mulți dintre ei în stațiuni montane, iar restul peste hotare, în țări cu climă caldă. Zilele astea ne-am plimbat, am făcut câteva fotografii, am făcut cunoștință cu mijloacele de transport în comun și cu principalele străzi ale orașului și am fost în Suedia la cumpărături. În ziua de Paște, de dimineață, după ce am lenevit în pat câteva ore și m-am chinuit să dorm mai mult decât îmi cerea corpul, am găsit puterea de a-mi începe ziua, preparându-mi o cafea lungă. Același lucru se întâmplă în fiecare dimineață în care nu am nimic de făcut. În zilele normale, în care stau mai mult prin jurul casei, fumez cam cinci-șase țigări, și alea la scara blocului, unde se află agățată pe perete o mare scrumieră. Nu se fumează în casă și nimic nu îl poate convinge pe Rozi că se poate și contrariu. Așa scrie în contractul de închiriere și trebuie respectat. Nici nu mai încerc să îl conving că două țigări fumate dimineața în bucătărie înainte să prăjesc o omletă nu se vor simți. Atunci când el nu este acasă, îmi beau cafeaua în parc. Aproape că mi-am făcut un obicei. Mă trezesc, mă îmbrac bine, îmi pun cafeaua într-un fel de cană termos, îmi iau o carte și mă duc în parc pe băncuță. Aici iarba încă este acoperită de frunzele căzute toamna. Pacă mă văd la vară, când aici va fi primvară, întinsă în parc pe iarba grasă sorbindu-mi cafeaua. Până să mă trezesc în vis, cu geaca pe mine, gluga în cap și cu nelipsitele mănuși voi bea cafeaua sub copacul de sub nori. Nici nu știu dacă îmi e greu sau ușor să îmi creez noi tabieturi, cert este că sunt într-o perioadă de acomodare care îmi provoacă niște stări ciudate rău. O altă țară și nu una latină, cu climă rece. Aici e încă iarnă, deși soarele apune după 9 pm. Un aparatment închiriat, destul de frumușel. Oameni noi, în mare parte români plecați de mult timp din țară. În fine, străini. Uneori și eu mă simt străină față de fata din oglintă și felul în care ea acționează sau reacționează. Îmi plac schimbările, dar teama mea există pentru că nu am nici cea mai vagă idee despre ceea ce voi face pentru a-mi câștiga existența.
Nu îmi e simplu să scriu fără să fumez. La fiecare căteva rânduri gândul ăsta revine. Sunt sclava fumatului!
Oslo e chiar un oraș rece, nu doar din punct de vedere al regiunii geografice în care se află, e așa... mort, iar oamenii de aici nu au nicio vină pentru răceala lor, aparentă, de altfel. Așa cred. Pentru că în centru nu am regăsit nicio zonă în care să mă simt mai aproape de ceea ce îmi era familiar, o zonă care să îmi transmită o căldură aparte, oameni care să îmi transmită viață și ceva emoții, l-am rugat pe Rozi să mă ducă în cea mai boemă zonă a orașului. Ba azi, ba mâine, până am ajuns acolo. Nu știu dacă locul în care am ajuns e chiar cea mai vie zonă, dar a fost diferit față de tot ce văzusem până acum și mi-a și plăcut. Așadar, în prima zi de Paște, împreună cu doi prieteni, mă rog, pentru mine sunt abia cunoștințe, dar par oameni de treabă, ne-am plimbat pe străzile unui cartier ce poartă numele de Grunerlokka, despre care auzisem că are o viață de noapte activă și colorată. Era destul de rece și aș fi preferat ca plimbarea să continue, dar nici nu m-am împotrivit atunci când s-a decis să ne așezăm pe o bancă. Aerul e bun aici, nu știu date tehnice, dar mi se pare că îl simt până în fiecare particulă a plămânilor. Inspiram și expiram și eram și atentă la dicuția de la masa din parc care s-a concentrat, evident, în zona beneficiilor pe care le pot avea copiii noștri născuți și crescuți aici, pe care încă nu îi avem.... Apoi am uitat de exercițiul de profundă respirație. Acum mă gândeam, din nou, la refuzul meu de a mă imagina având un copil. Mereu când întâlnesc oamenii ăștia mici pe stradă sau se vorbește despre ei, mă gândesc că nu vreau să am un copil. Cred, totuși, că dorința se va naște la un moment dat în mine. Cu cât se vorbea mai serios de subiectul ăsta, cu atât privirea mea devenea mai fixă și mă gândeam că poate am o problemă?! Atenția asupra gândurilor mi-a fost întreruptă de un norvegian care ne-a cerut o țigare. Am scos pachetul și l-am servit pe om, iar tipul cu care eram îl întreabă dacă are nevoie și de foițe, gestul l-am înțeles după ce norvegianul a desfăcut pumnul și ne-a arătat că are. Lui îi trebuia numai tutunul de la țigare.
Când am plecat din parc, am trecut pe lângă o fabrică de ciocolată, una veche. "În sfârșit o clădire cu poveste", mi-am spus. Se vedea din ea numai un horn, un fel de fumar de câțiva metri și ăla tapetat cu piatră cubică. Nu-mi mai amintesc pe ce străzi am urcat și am coborât, dar știu că am ajuns la metrou și am încurcat puțin direcțiile, astfel că am tot mers prin galeriile destul de înguste și întunecate și reci până am ajuns la peronul corect. La o gură de aerisire erau puse la răcit două seringi.
Așa arată o stație de metrou din Valencia, Spania. Asta... așa ca o paranteză.
Nu am ajuns acasă la noi. Am mers în vizită la prietenii cu care am fost și la plimbare. Am mâncat românește, am băut, am fumat, am jucat poker și am pierdut o ieșeală în oraș. Ce-i drept nu prea aveam chef, dar până la urmă party a fost.
Din nou metrou, tramvai și mulți pași. După ce am ajuns într-un parc, ne-am îndreptat către un râu pe care l-am trecut și pe a cărui margine am tot mers. Apoi, în întuneric am dat peste lumină. Destul de multă lumină colorată ce cădea pe pereții pictați ai Bla Jazz Club. Localul este pe marginea râului Akerselva, iar vara cred că este un loc cu totul deosebit pentru că are și o terasă tare frumoasă. Și aici la fel ca în multe țări din întreaga lume în baruri nu se fumează. Oamenii își lasă băuturile la ieșire și fumează în aer liber. Cluburile se închid la ora 3am, dar nu știu la ce oră se deschid, probabil undeva la 7-8 pm. Este un loc frumos cu muzică și oameni de toate felurile despre care voi mai scrie după ce îl voi cunoaște mai bine. Este prima dată când merg într-un club în care nu se fumează, cred. Este pentru prima dată când merg într-un club în care nu se fumează, care se închide la 3am și în care se petrece până se "sting luminile". La 3 și 15 nu se mai vindeau băuturi, muzica s-a oprit, luminile s-au aprins, iar lumea se îndrepta fără grabă către ieșire. Străzile erau pline de petrecăreți!
