joi, 8 noiembrie 2012

Gust plin de toamnă

Vântul agitat de un rece plăcut zboară frunze în toate direcțiile. Norii merg grăbiți să lase locul altor nori, iar soarele se zbate să răzbată printre ei. Eu simt nevoia de fular. De când îmi pot aminti, în fiecare an este o zi, nu cea calendariastică, în care, pentru mine, se instalează anotimpul miresmelor și al culorilor. Atunci spun: "A venit toamna!". Este ziua în care ies din casă și rămân surprinsă toată ziua. Anotimpul ăsta îmi aduce așa... o pace interioară cum rar se întâmplă să-mi fie dată din exterior. Abia acum natura arată armonios. Voi putea trăi fără vară, dar fără trainicele crizanteme, fără jocul și foșnetul frunzelor, aromele, culorile, și mai ales fără roadele muncii, fără poame, fără soarele și ploaia de toamnă sens nimic n-ar mai avea. 

Toamna e anotimpul cel mai frumos. E complet. Acum abia cercul se închide, desenând perfecțiunea. Este o continuare a ceea ce a fost și o pregătire pentru ce va urma. E punctul culminant al tranzitului. E un drum lung către pivniță. Mergând prin frunze pe drumul celor mai dulci arome, privind covorul cum se mișcă, amintirile devin mai vii ca altădată. Dacă-mi închid ochii și mă opresc din mers o clipă simt cum un păianjen căzut pe ceafă, în timp ce-mi îndreptam simultan privirea și mâna dreaptă către cel mai îndepărtat ciorchine de struguri, coboară, încet, către șina spinării. Țip, mă scutur și mi se face greață în același timp. Îmi scot bluza din pantaloni și printr-o mișcare ce mă înconvoaie până la amorțeală îmi strecor brațul stâng pe spate, pe sub tricou, pe piele, mâșcânu-l haotic în toate direcțiile, încercând să acopăr o arie cât mai largă, ucigând, astfel, nevertebrata nevinovată. La finalul cutremurării nervoase mâna dreaptă arăta ca ieșită dintr-o încăierare, învinsă dar nevătămată. Până să mi se prelingă mustul peste încheietura mâinii prin șanțurile formate de vene, am dat drumul ciorchinelui strivit și m-am scuturat din nou.
Culesul viei bunicii mele este un eveniment important și, parcă, dintotdeauna am luat parte la el, fiind mereu anunțat cu cel puțin două sămptămâni înainte de desfășurare, astfel, fiecare membru al familiei se putea organiza în așa fel încât să participe la sărbătoare. Unchi, mătuși, veri poate, surori, rude etc, cu toții ne adunam și culegeam via. Două zile pe an, de regulă pe la jumătatea lui octombrie. În ultimii ani, cum auzeam fixarea datei mi se zbârlea pielea pe mine de nervi și invocam implicarea în situații ce mă cereau prezentă în alt spațiu, chiar în weekend-ul respectiv. Nu-mi plăcea să culeg strugurii. Nu-mi plăcea să mă murdăresc pe mâini, să-mi intre negreală pe sub unghii și să nu-mi mai iasă câteva zile. Uneori aveam gânduri chiar de intoxicare, otrăvire a butucilor. Nu-mi plac pânzele de păianjeni și nu-mi plăcea nici să "bobesc" recolta. Tratamentul ăsta se aplica selectiv. Recolta era supusă judecății bunicii, doar ea decidea care parte de vie trebuia să fie sortată și care merge direct în zdrobitor. Mă puneau să înlătur de pe ciorchine atât boabele necoapte cât și cele mucegăite. Groaznic! Nu știu cum făceam, în ciuda "treburilor" importante fixate în ziua recoltei, care s-ar fi părut că nu au rezolvare fără implicamea mea, dar eram prezentă în fiecare an la culesul viei. Probabil vroiam să merg, să fiu acolo, dar nu-mi plăcea munca în sine. Cert e că începeam cu ce era mai greu, dar ajungeam să fac cele mai simple treburi. Ajungeam sâmbăta pe la ora zece, când deja se adunase puțin must și așa-mi începeam ziua: "L-ați gustat? Cum e?". Nimeni nu-l gustase. Nu prea era nimic de gustat. Nu avea culoare încă. Era doar o zeamă dulce. Cred că așa-mi manifestam eu entuziasmul față de calitatea recoltei?! Apoi îmi pupam mătușile sau mai bine zis mă pupau ele pe mine cu buzele pe ambii obraji. Îmi salutam unchiul suit pe scară, atingându-i glezna. Mă duceam în gradină și-mi căutam bunicul: "Ce faci tataie?", el răspunzându-mi așa cum mă obișnuise: "Cânt". Râdeam și treceam mai departe. Mai târziu am înțeles că bunicul meu era deosebit. Apoi mă urcam pe casă și, în poziția piticului, culegeam bolta. Ăsta era sectorul meu. Păi cum naiba să nu încerc să fug de culesul viei? În câteva ore nu-mi mai simțeam genunchii de amorțeală. Mă uitam insistent spre picioare, încercând parcă să le dau comenzi cu privirea. Aveam impresia că nu mă mai ascultă. Teatru! Apoi, mare lucru nu mai urma. Insensibilitatea membrelor inferioare luase sfârșit, scopul fiind atins, responsabilitatea îmi era mutată la zdrobitor, acolo unde-mi plăcea cel mai mult. Struguri, familii de păianjeni, albine, frunze, toate intrau în butoi trecând prin gura de fier controlată de mine. Nimeni nu se gândea că în mintea copilului sângele alimenta gânduri sadice, oarecum de răzbunare față de insectele ce-mi incomodaseră și mai tare activitatea. Acum mă uitam mai mult între dinții mașinăriei. Era o plăcere ciudată și bolnăvicioasă în același timp, mă distram copios și mă amuz și acum amintindu-mi. Câteva mătuși bobeau strugurii, iar eu înlocuiam gălețile pe jumătate pline cu altele goale. Apoi fugem la bucătărie, în grădină, mai căram o găleată, mă duceam să cumpăr pâine, le aduceam apă sau alte licori, eram, cum se spune, om bun la toate. Asta pentru că nu-mi plăcea treaba aia în sine, de bobit. Dar la sfârșitul zile, mă simțeam bucuroasă. Misiunea era dusă la sfârșit. Stăteam cu toții la masă și ascultam, de data asta, povești în care erau implicate rude mai mult sau mai puțin cunoscute. Eram curioasă și punând întrebări ajungeam unde mă interesa. Romantism popular: câți pețitori a refuzat bunica până să-l accepte pe bunicul. Povești haioase: cum a plecat străstrăbunicul cu căruța prin porumbi și l-au prins grănicerii la bulgari. Povești înduioșătoare: când bunicul a recunoscut-o pe iapa Magdalena pe o pășune în apropiere de șoseaua națională și a strigat-o, animalul s-a oprit din rumegat, și întorcându-și capul către direcția din care venise sunetul a luat-o la galop oprindu-se în fața omului care o crescuze de mânză. Au avut un moment, iar cu lacrimi în ochi s-au desparțit din nou. Și altele... Când plecam, țineam să-i spun bunicii că datorită ajutorului meu au terminat treaba și mi-e datoare cu niște vin. L-am gustat des. L-am băut rar. E acru. Cred că doar acru. Dar fiert e bun!

Povesteam aseară cu cea mai nouă prietenă a mea despre întâmplări din copilărie și adolescență. Ok! Ea vorbea, gesticula, zâmbea, exclama, gesticula din nou, aproape că sărea de pe scaun, se înroșea și parcă mă trăgea de mână acolo în viața ei, în centrul unor întâmplări importante, cu multe personaje. Eu luasem poziția copilului stupefiat de povestea lui Prîslea cel voinic și merele de aur. Este uluitor ce momente intense a trăit femeia asta, câte detalii își amintește și cu cât entuziasm mi le expune acum. Parcă mi-a interpretat recenziile mai multor filme într-un stil care ar vinde și ce nu e turnat încă. Retrăia acele momente cu fiecare particulă materială și spirituală. Bucuria clipelor de atunci revenise și se vedea. Ochii i se umezeau în timp ce gura-i era până la urechi, iar pe mine mă dureau fălcile de râs. Mi-a spus despre cum se iubea prin fân; despre cum îi dădea de băut nașei tatălui doar pentru a o trimite la culcare și a petrece cu restul tinerilor familiei; despre cum venea, împreună cu prietena ei, de la discotecă acasă cu ocazia și, lăsând la o parte propunerile indecente pe care unii șoferi le sugerau, răsuflau ușurate că au fost lăsate la doar șase kilometri de casă, dar așa cereu ele, aveau o plăcere ieșită din comun. După ce prindeau un pic curaj luând câte o gură din sticla de vin din geantă, acolo în câmp, în pustietate, în plină noapte, sub clar de lună, cam pe vremea asta, începeau să alerge și să țipe pentru a înspăimânta ciorile amorțite. Și erau multe ciori ce zburau, iar cele speriate erau fetele ce alergau și râdeau una de zbierătura celeilalte.
Eu nu am astfel de povești și mă simt săracă atunci când parcă nu am ce difuza din acea perioadă a vieții sau poate sunt puține întâmplări pe care le consider amuzante sau pe care mi le amintesc. Poate doar îmi lipsește darul expunerii orale... Tot ce-mi vine în minte, cel puțin acum, sunt chestii legate de un univers mic și confortabil: nuc, zăpadă, pantaloni de lână, nisip, înghețată etc. Este adevărat că la bloc nu e derea, rațe nu sunt și, e adevărat, că din motive concludente aveam numeroase interdincții.

Și mă gândesc surâzând la atâtea obiceiuri, fiecare trezindu-mi în sânge câte o dulceață ce mă face să tremur de-mi vine să iau pe cineva în brațe. Parfumul sucului de roșii... înseamnă mai mult decât o stică de jumătate scoasă din beci, desfăcută și consumată. Totul pornește de la semințele de toamna trecută, uscate la soare pe pervazul geamului care dădea către miazăzi, alături de alte boabe, pe care bunica le strângea din cele mai frumoase roșii din grădină, coapte la maturitate deplină. Sub streașină, unde soarele nu era la fel de puternic, erau spânzurate șireaguri de ciușcă, cosițe de ceapă și usturoi, mănunchiuri de busuioc și alte frunze. Iar când vine vorba de bunătăți la borcan, nimic nu se compară cu dulceața de gutui cu nuci. Și mă opresc aici.

Am crescut în grădină la bunica cu tufele de agriși, cu coarnele, zmeura, piersicile fără puf, pe care le adusese la viață bunicul, altoind un prun cu un piersic, îmi spunea el, printre caiși, aluni, peri, smochini și alte plante. Nu am fost dusă la teatru și nici pian nu am făcut. Îndrăgeam cântul cucului și iubeau deosebit un copac, un nuc, a cărui dramă n-o voi uita vreodată. După ce mă purta pe crengi atunci când vroiam să mă ascund, după ce că-mi așezam tabăra la baza trunchiului său în exploatarea mea, după ce că-i era și casă cucului,  nu reușeam să-l ajut, rămâneam neputiincioasă și nici cele mai bine jucate isterii nu puneau sfârșit dramei. Mă simțeam vinovată. Nu înțelegeam de ce în fiecare toamnă nucul era bătut cu nuiele lungi și nicio creangă nu era iertată. Acum, nucul mi-apare în vise.