Călătoria a fost mereu către nicăieri și este mereu nesfârșită. Putea vedea câteva drumuri posibile despre care avea impresia, de regulă greșită, că o vor purta, la un moment necunoscut, pe acele simțuri familiare. S-a întâmplat să aleagă și varianta corectă, adică calea care chiar a condus-o la un confort desăvârșit, doar că, s-a întâmplat rar și n-a durat niciodată mai mult decât o străfulgerare. Păcat de conștientizarea asta nefericită, dar bine măcar că somnul nu-i continuu.
De data asta nu a fost singură, era înconjurată de oameni faini, prieteni dragi, cu care chiar a ales să meargă la drum. Au plecat ei, voioși și frumușei, dis de dimineață, entuziasmați că vor cutreiera pământul și apa și vor ajunge... vor găsi Edenul, dar nu s-au gândit nicio clipă dacă vor merge cu vaporul, pe jos, cu mașina etc. Nimic neprevăzut nu putea pune piedici. Călătoria în sine se dovedește să fie mai importantă decât destinația, până la urmă (că așa-i și-n viață), deși la început destinația părea că-i scopul. Cum rugile au fost ascultate, atmosfera a fost asezonată cu cel mai iute praf de ciușcă. Au rămas muți de surprindere, mirați de întruchiparea imposibilului, tot ce ți-ai fi putut imagina vreodată mai în glumă, când erai copil de alcool, sau mai în serios când chiar erai copil și totul părea posibil, se întâmpla acum. Ajunseseră acolo unde omul devenea ce-și dorise să fie, altceva decât ființă omenească, la bază tot energie, fie ea de orice fel. Adică nu se trasformase niciun om în casă, copac, măr, apă, dar în roboți de război, da. Călătorii s-au surprins spectatorii unui conflict între mașinării, toate având conștiință umană. Probabil că erau și multe Barbie la salon sau în bucătărie, dar nu le-a fost dat să le întâlnească. În schimb, fierătaniile astea lipsite de suflet, dar inteligente, oarecum, băteau imaginația. Se luptau precum oamenii și nu precum ar fi fost conduse de oameni. Era clar, tărâm fermecat. Iar cum călătorului îi stă bine cu drumul, și-au văzut de aventură prin desișul mecanizat, asupritor și contagios.
Au urmat etape ale căror conținut nu contează, prin urmare s-au evaporat, însă ele m-au condus mai aproape spre a deveni ceea ce sunt. ''Uite, ești pasărea Shakespeare'', mi s-a spus, în timp ce tălpile mi se desprindeau de sol. Începusem să dau din mâini și din picioare încercând să-mi restabilesc echilibrul. Vroiam să prind pe cineva de mână, să mă agăț de ceva. Nimic. 'Sunt zburătoare. Picioarele-mi sunt nefolositoare, iar mâinile-mi sunt aripi zbătânde, într-o răfuială nebună'.
Încet, încet am învățat să zbor, să mă înalț până departe în văzduh și să cobor ca o torpilă, ciripind sonete. Chiar dacă nu aveam habar care este motivul pentru care mi se întâmplă... să zbor, nu conteneam să tac de fericire. 'Mă simt perfect. Zborul e armonie'. Fiind cu voma în gât la propriu, nici de data asta nu m-a ținut prea mult fericirea. Am rezistat până să te întâlnesc, totuși, străine. Ne-am îmbrățișat vicios și ne-am sărutat înăbușit. Apoi, dezamăgire. M-ai respins într-un fel fizic greu de descris. Mă apucai cu mâinile tale prea fierbinți de brațe și mi le desprindeai de tine. Chiar așa! 'Dacă stai lângă mine, devi pasăre și vei uita ce ai fost, îți vei păstra doar conștiința. Pleacă! Salvează-te!' Îmi zburau fulgi din piele și cu penele ude de lacrimi am plecat.
Și-a rămas om.
Parcă marele rău a fost produs de nevoia tot mai pronunțată de a opri timpul în loc, n-am reușit să opresc decât mecanismul interior, cam ce mișcă pe sub piele. Am stat pe loc vreo două zile, autoconservarea a luat comanda, apoi, lepădându-se nu în scurt timp, dar în reprize, de boala blocată în mațe și-n minte. A fost bizar să fiu bolnavă fără niciun motiv aparent. Printre vărsături și friguri, am primit și explicația. Șocant să intru-n mintea ei să aflu că nimic nu-i sănătos pe lume. Absolut nimic. Iar totul este evident. La o săptămână după dezlănțuirea mânioasă și tălmăcirea diagramelor încâlcite fără sens, nicidecum n-am ajuns să pun stăpânire pe gânduri, e mai mult nonsens, e complicat. Am reușit să dorm mai bine, ca om.
