miercuri, 29 aprilie 2015

Oarba, la inceput

S-au scurs trei saptamani fara sa treaca o seara in care sa nu ma uit la pozele noastre. Parca am stiut ce va urma, parca am stiut ca-mi va fi atat de dor si ar fi bine sa am cu ce sa-mi hranesc nostalgia. Cand ma privesc de afara pe geam am impresia ca fabulez. Cum naiba, oamenii chiar simt iubire si inca se mai pot indragosti? Societatea nu le-a omorat toate simturile? Societatea nu omoara, societatea creaza monstri in fiecare celula de viata. Adica banii, puterea... Si am ales poate cea mai perfecta dintre societati (n-am ales-o chiar eu), unde mostri au colti, limbi bifurcate si tentacule pe cap. Si am ramas. Pentru ca in societatea asta ma simt in siguranta. E o contradictie in viata asta. Omul traieste in confuzie. Eu traiesc in confuzie. Si tu traiesti in confuzie si nu stii niciodata ce sa faci, asa ca faci ceva mereu in continuu ca sa nu gandesti si ca sa ai despre ce sa vorbesti. Si pentru statut, bani. 

Eu simt, iubesc si ma indragostesc. Sunt indragostita de ma doare capul cand incerc sa-mi imaginez viata fara iubirea asta. Nu, n-a fost o decizie de impuls, doar mi-am urmat dorinta. Iar acum, nimic nu-mi poate sta in cale pentru a avea apropierea si a desavarsi iubirea. 

M-ai facut, in mod indirect, sa-mi doresc sa scriu. Pentru ca nu vorbesti cu mine. Nu-mi scrii prea clar, nu-mi vorbesti, nu-mi raspunzi. Dar iti gasesc scuze si am incredere in ceea ce faci. Oarba! Asta face iubirea, orbeste. Si face bine. 

Pentru cine scriu?
Pentru toti oamenii care nu simt destul, care nu se lasa purtati de valuri, care nu lasa vantul sa-i imbratiseze. Sa vada si ei ce pierd si prin ce trece omul in diferitele faze ale iubirii. Pentru cei care traiesc, refuland in snobism, sport, seriale, vicii, si tot ce hraneste ego-ul, control si putere. Pentru cei care nu au curaj sa vorbeasca, sa-si deschida inima si sa impartaseasca. Pentru cei care se tem sa faca asta. Restul, traiesc. Si pentru mine, pentru ca am nevoie ca tu sa ma asculti. Iar in limba ta materna nu stiu sa-ti scriu, iar in engleza nu as putea sa o fac la fel de natural ca-n limba mea materna. Scriu pentru noi, ca sa nu te bat la cap, ca sa-ti dau spatiu. Pentru ca am incredere in tine. Scriu pentru ca omul are nevoie sa fie ascultat. Si incerc sa obtin un echilibru intre ascultator si ascultat. 



Franturi


Gânduri, fum și alte vicii poposesc pe vârfuri de plăcere când conduci dormind uitarea la sfarsitul visurilor printre călătoare pene. Peste hotare, de după ochi de apă, amețești gonind ghemarea și pentru a mia oară taci absent. În joaca abia născută mâine ești doar tu, dar sunteți mulți de fel îngăduiți de voința rătăcită, falsa credință. E timpul tunurilor în cântul vântului de sub dorul nostru umed unde, fulgi albaștri prinși cu rouă se zbat departe. Nici nu a început, sfârșitul lipsit de durerea veche și clocită în palma tragic zdrobită de lumina de pe drumul necunoscut, fiind departe de călăii devoratori de suflări muribunde. Nu vezi, nu vrei, nimic nu este de văzut, nimic nocturn nu se preface-n speranță. Ești departe de ieri și nici acum nu ești când nisipul de mult răcit e spulberat în privirea absentă. Și fierbe sângele...

Și taci ca și când...

Din nou, sub ochii tăi, prin nisip mă voi tăvăli. Goală.


marți, 28 aprilie 2015

Franturi

In momentele rare de singuratate ar trebui sa ma simt plina de mine si nu cuprinsa de frustrari si ganduri negre.  
Ma duc sa fumez cu vodka, incat vinul e prea bland pentru gerul din fiord, doar -15 grade acum. 

Vreau sa fiu un om bun

Oamenii ma fac sa fiu rea, atat de simplu, pentru ca nu stiu sa vorbeasca.

Am fost un om rau pentru ca am gresit si nu te-am luat in serios. Am fost rea cu un om ce a stiut sa vorbeasca.


Oameni ipocriti unde intorci capul

M-am mutat de doua luni din barca iar propietarul nici nu s-a sinchisit sa ma intrebe daca am gasit un loc unde sa stau.

E fain sa am experienta de a trai pe o barca in iarna, in fiordul norvegian.